- Forme geometrice
- Mă iartă, mamă
- Maidanezul
- În noapte
- Doar eu
- Învață-mă să uit
- Sunt oboist
- Când felinarele dorm, ea luminează căi
- Sângele prefăcut în vin
- Casa părintească
- Imaginea chipului tău
- Cuibul
- Când ochii caută necuprinsul
- Lumina ochilor mei
Forme geometrice
desenez forme geometrice pe hârtie
pe pereți pe tavan și podea
cercuri alungite ca un ou
pătrate de forma unor bacnote
deși eram foarte calm
am început să țip această stare
printr-un triunghi
un triunghi foarte alungit și
cu colțurile deschise
să poată ieși țipătul meu
poemul acesta în care
tu ai rămas unică
iar eu singur
ah
cât de repede a dispărut toate
figurile geometrice
au dispărut la fel ca pasărea
între crengile unui copac stufos
la vederea vulturului
a dispărut și iubirea (adică tu)
am rămas cu ochii ațintiți
spre un dreptunghi
ce a rămas închis
aștept
Mă iartă, mamă
am cules răsăritul de lângă drum
l-am așezat pe masă într-un ghiveci
ca atunci când florile de mai vor înflori să mă întorc la tine mamă
cu răsăritul însorit în ghiveciul de ceramică roșie să te privesc în ochi și să-ți spun iartă-mă
iartă-mă că au trecut atâtea primăveri în care florile pentru tine n-au înflorit
iartă-mă că am uitat drumul spre casă și de atâta timp în ochi nu ne-am privit
poate că nu pierdem nimic și nimic nu e de câștigat
sau mai mult ca sigur nimic nu vom pierde dacă
doar pentru o clipă ne-am întoarce la imaginea vie a mamei ce nu încetează a ne aștepta cu sufletul în prag
cu brațele deschise spre a ne strânge la pieptul ce cândva ne-a hrănit
din inima mea picăturile de ploaie au ținut răsăritul de soare înrourat
spre a fi veșnic răsărit când ne vom reîntâlni
până atunci mă iartă mamă pentru lacrimile ce ți le-am smuls din ochi
zilnic în asfințit salut văzduhul munții și pământul de dorul tău
dar asta nu folosește la nimic sufletului suferind
deci mă iartă mamă
mă iartă că în fuga lumii te-am uitat
Maidanezul
câinele acela vagabond s-a desprins de pe marginea șanțului și a țâșnit
un claxon o frână apoi o bufnitură ieșită parcă din inima pământului
un timp atât de scurt încât nici nu s-a perceput tăcere apoi un scâncet stins liniște
câinele acela vagabond era singurul ce mă-ntâmpina în mijlocul porții
când obosit mă-ntorceam de la muncă își întindea capul să-l mângâi
iar coada lui părea un steag victorios când palma i se așeza pe creștet
el maidanezul era bucuria copiilor din vecini ce-l ademeneau cu pâine apoi
îl tăvăleau prin praful uliței iar vara-i făceau baie în râu fără ca el să se supere
era singurul care te saluta inimos cu-n lătrat când te vedea
era singurul care nu te-njura și nu reproșa dacă era înjurat
nu-ți cerea nimic dar se dăruia pe sine
gardian al șapte case ce se-ntind de-a lungul unui drum pietruit
nu a primit de la niciunul mulțumiri vreodată
mă uit acum la el la lacrima ce i-a înghețat în ochiul stâng
la fel cum firicerul roșu de sânge i-a rămas suspendat pe bărbie
¿o sută de muște se sărută sau el e mort deja acolo în marginea drumului
unde a rămas cu înjurăturile primite de la șoferul ce și-a îndoit tăblița de înmatriculare
În noapte
între miezul nopții și răsărit între veghe și somn apari tu
răcoarea-n păr mi se strecoară visul vine cu tine și se stinge cu tine
între apusul lunii și răsăritul soarelui
chipul tău luminează pata de soare ce de ani se-ascunde-n mine
ochii ochilor tăi refuză sărutul dar sufletul tău îl așteaptă undeva acolo departe
probabil la masa de toaletă unde seară de seară îți vopseai unghiile pregătindu-te pentru o întâlnire nocturnă
stau nemișcat și privesc luna (e așa de departe precum tu ești)
¿când voi ajunge la tine să te strâng în brațe și să-ți șoptesc doar două cuvinte
lumina din cameră seamănă a zăpadă proaspăt căzută
aud parcă rugăciunile tale ca un plânset câteodată întrerupt câteodată doar scâncet
dinaintea porților închise ale palatului ceresc
încep să-mi urăsc versurile atât de mult încât îmi doresc să tacă
să tac și-n tăcere să trec spre o altă intensitate sau
să vorbesc singur ca un nebun până în ziua aceia mare în care ne vom regăsi și
atunci două stele fiind să strălucim iubirea luminând în întuneric palizi îndrăgostiți
întârziați în noapte pe-o bancă sub stejarul încărcat de ani ce cândva ne-a umbrit primul sărut
Doar eu
Luminând cărări sublime
Ale-ntrecului tărâm
Soarele vrea azi a vă spune
Ceea ce-n fiice zi fărâm
De moment doar poezia
uneori chiar și cuvinte
Câteodată bucuria
Dar mereu merg înainte
Printre oase rupte frânte
Calc ușor ca în Hades
Că nici Cerber nu mă simte
Chiar de intru acolo des
Uneori cu Afrodita
Stau în Olimp la o cafea
Ea-mi zâmbește nesimțita
Eu îi vorbesc de nevastă-mea
Că-i frumoasă și o-ntrece
Asta chiar nu-i cade bine
Că e caldă nu e rece
Precum femeile divine
Doar Orfeu mi-ascultă versul
Și îi place uneori
Ori o zice-așa perversul
Să mă vadă cum mă-nfoi
Lichidând toată prostia
O să-mi văd de treabă acum
O să-mi iau doar poezia
Și-oi porni pe un alt drum
Învață-mă să uit
îmi cade privirea se-ascunde sub pleoape
totu-n jurumi e atâta de noapte
lipsesc o secundă sau poate-un minut
dar ție îți pare că trecut-a prea mult
nu spui un cuvânt mă lași doar și pleci
în gara pustie cu palmele reci
m-ai învățat să te iubesc cum tu m-ai iubit
dar nu m-ai învățat nicicând cum să uit
privirile tale căzute din stele
mângâierile calde sub palmele mele
săruturi ascunse sub pielea ta fină
și geamătul crud ca tors de felină
acum am rămas cu toate în gând
și-aș dori să plec departe curând
Sunt obosit
sunt obosit
mă doare-un dor ce nu-l pot înțelege
și chiar de încă nimic nu s-a sfârșit
în mine-ncepe o nouă lume - o nouă lege
cuvintele le simt se sting ușor
în mintea-mi obosită ruptă parcă
din lumea viselor ce dor
din cei ce la fiice pas mă-ncearcă
nu tac în fața lor nici voi tăcea vre-odată
tu mănăstire ce cândva mai primit
alungă dorul greu și azi mă iartă
căci trupul botezat în tine te-a mințit
albaștri precum cerul ți-s pereții
dar eu în moartea mea te văd cețoasă
cânta-te-vor și barzii și poeții
citindu-i mă voi simți din nou acasă
deși se pare-n jur că totu-i terminat
că trupul meu de lit pare c-a murit
sufletu-mi în viață porni-va împăcat
căci orice început își are și-un sfârșit
Când felinarele dorm, ea luminează căi
lumini se-aprind pe caldarâmul
presărat cu pașii tăi și
¿ce-aș putea să murmur în
urechile timpului trecut
de câte ori mi-am atins ochii de trupul tău
palmele mele s-au încins
precum soba-n iernile bucovinene
ioana chiar dacă-i lăcrimau măruntaiele
învățase să râdă cristalin
expunându-și gropițele
eu mă pierdeam în ele ca-ntr-un abis al plăcerii
nu mă regăseam decât după mult timp
și-atunci foile albe de ieri
erau înnegrite de cerneala nopții
nu vedeam decât cuvinte-cuvinte
pe-alocuri o idee
pe-alocuri un poem
ioana în durerile nașterii
să te uit am încercat ieri
să te plâng am încercat azi
dar mintea n-are lacrimi
și-n ochi o hologramă lipită pe retină
să-mi explic ah de-aș putea
ioana ioana ioana poemelor mele
M U Z A M E A
Sângele prefăcut în vin
îmi aprind o țigare
aștept ca degetele s-atingă boabele strugurilor
ca pumnalul străinătății să mi se-nfigă-n spate
iar eu strivind cu pumini și-n dinți boabele zemoase
dau drumul sângelui
ca cei ce mă disprețuiesc ca nație
să-l bea dulce-amețitor
prefăcut în vin precum apa din Cana Galileei
beau paharul străinătăţii
în timp ce copiii mei dorm liniștiți
visând să-l revadă pe tăticul lor
să-l strângă-n brațe
Casa părintească
casa din care am plecat
așezată pe malul unui pârâiaș
străjuită de brazi și munți
încă mai păstrează nașterea mea
în bătăile clopotelor seculare ale
mânăstirii marelui Ștefan
casa aceia din Voroneț
încă o mai port în inimă ca pe o rană
deși privesc la morile de vânt ce
străjuiesc vechiul castel
de pe balcon
iubirile se preschimbă-n sânge
ce curge va curge deși a curs destul
de-alungul Bucovinei
unde mama m-așteaptă
la gurile Voronețului să-mi dea
încă o sărutare
Imaginea chipului tău
mă-ncântă imaginea ta când îmi zâmbește
mă doare
dar știu că ești acolo
m-aștepți precum ghioceii primăvara
să-nflorești sub privirea mea
mereu frumoasă
veșnic a mea
atăta gingășie
știi
ca-n ochii tăi aproape migdalați
nu am găsit
și chiar de-aș găsi le-ar lipsi lumina
și-alături de ei aș trăi în întuneric
să-ți spun te iubesc
nu are rost o știi
cuvintele sunt pumnale
buzele viclene
doar inima e sinceră
Cuibul
nu mai am chef de nimic
m-am retras în vechiul cuib și
aștept ca ploaia
să facă speranțele să crească
ochiul acela se va albi în curând
dar eu nu voi mai fi
ceața va suprima albul vechiului cuib
Când ochii caută necuprinsul
coala de hârtie nudă
mă face să transpir
să fierb de dorința
de a o acoperi
cu orice
chiar și cu însăși trupul meu
precum Da Vinci
să rămână pe veci lipit de ea
iar cuvintele să se joace în voie
în izvorul pilii
să dea naștere poemelor
nerostite sau scrise vreodată
pe veci inedite
doar ea să le poată citi
cu degetele
lumina ochilor mei
(prietenilor mei)
lumina ochilor mei nu este a mea
lumina ochilor mei este a voastră
a celor ce mă priviți prin ei
a celor ce vă iubesc și mă iubiți
lumina ochilor mei văd doar soare
culoare
frumusețile vieții
dar și lacrimile voastre trec prin ei
dacă ochii s-ar închide
lumea mea ar dispare
dar voi veți rămâne în
lumina sufletului meu
mereu frumoși
webmaster: soydelfrater1@gmail.com
